Pelerinajul – “o căutare în lumea aceasta a ceva ce nu este din această lume”

Parohia Flora – Pelerinaj în Israel şi Egipt 9-18 noiembrie 2010

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să păşim încă o dată pe urmele Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Unii păstrează întreaga viaţă, tainic, această dorinţă, de a călători în Ţara Sfântă, măcar o dată. Alţii primesc acest dar din partea lui Dumnezeu şi aceea preumblare unică prin Ierusalimul pământesc, trezeşte şi menţine nestins dorul după Ierusalimul cel ceresc. Şi este acesta un dar cu totul nepreţuit. Iar alţii ajung să simtă cu prisosinţă că sunt iubiţi de Dumnezeu, fiind învredniciţi să răspundă acelei chemări care răsună cu putere în inimă şi în minte, ceas de ceas: chemarea Ierusalimului văzut cândva.

Aşa cum spuneam la reîntoarcerea acasă din precedentul pelerinaj organizat de Parohia Flora în Israel, am primit cu multă recunoştinţă acel dar de la sfârşitul anului 2008 şi gândul nostru a fost acela de a-l face cât mai rodnic pentru marea familie a parohiei „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, pentru care am înălţat rugăciuni stăruitoare către Domnul Vieţii, în fiecare loc în care ne-am plecat genunchii. Şi în rugăciunile noastre ne-am rugat stăruitor Bunului Dumnezeu să ne ajute în acest gând, de a ne reîntoarce cândva acolo, împreună cu cât mai mulţi dintre credincioşii parohiei noastre. Ştiam şi atunci, aşa cum ştim şi acum şi aşa cum ştiţi şi dumneavoastră că această dorinţă presupune un efort mare, mai ales din punct de vedere material, dar mai ştiam că acest efort merită din plin orice sacrificiu. Pentru că adeseori ne îngrijim de multe, dar un singur lucru trebuie cu adevărat. Suntem călători prin această viaţă, suntem pelerini şi destinaţia noastră este veşnicia, în Împărăţia lui Dumnezeu. Asta ne dorim şi pentru asta lucrăm, cu frică şi cutremur, întreaga viaţă. Iar în pelerinajul nostru prin această lume avem această ocazie, de a căuta în lumea aceasta ceva ce nu este din această lume, de a pregusta din ceea ce va să fie şi de a povesti apoi şi altora. Şi aceasta este spre folosul nostru duhovnicesc, spre păstrarea şi mai vie a dorinţei de a ajunge Acolo, spre rămânerea noastră, neabătuţi, pe drumul care duce în Împărăţie.

La începutul Postului Crăciunului fiecare porneşte pe un drum de urcuş duhovnicesc, într-o călătorie nu lipsită de primejdii şi de ispite, către Peştera din Bethleemul Iudeii, pentru a se bucura, ca şi magii şi păstorii odinioară, de întâlnirea cu Răsăritul Cel de Sus, pruncul Iisus, Mântuitorul Nostru. Şi am pornit şi noi la drum, împreună cu o parte dintre dumneavoastră, rugându-ne în biserica noastră Bunului Dumnezeu să ne învrednicească de a călători cu înger păzitor pentru a vedea şi a binevesti şi altora minunile întâmplate în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Iar Dumnezeu ne-a primit rugăciunea şi ne-a purtat de mână prin locuri uimitoare în care am simţit sfinţenia şi veşnicia.

Cuvintele sunt prea puţine pentru a descrie locurile, dar mai ales sentimentele avute în fiecare popas duhovnicesc făcut. Şi bucuria noastră a fost cu atât mai mare, pentru că am fost însoţiţi de dumneavoastră, cei încredinţaţi nouă spre călăuzire pe drumul spre Împărăţie. O parte, mai puţini, v-aţi găsit acolo păşind prin colbul pământului sfinţit de sângele Mântuitorului, iar ceilaţi aţi fost prezenţi în rugăciunile şi în gândurile noastre. Iar dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să exprime tot ceea ce am simţit în Ţara Sfântă, poate acela ar putea fi ACASĂ. Pentru că acolo este leagănul credinţei noastre, acolo se găseşte tot ce avem noi mai de preţ, ca şi popor creştin. Acolo este începutul şi sfârşitul şi acolo sufletul se găseşte cel mai aproape de Creatorul său.

Pelerinajul nostru a început în data de 9 noiembrie 2010, printr-o rugăciune făcută în biserica parohiei. Am plecat apoi la drum, spre Bucureşti, de unde urma să ne suim în înaltul cerului, pentru a atinge din nou pământul pe continentul african, în metropola Cairo, oraş care găzduieşte o populaţie cât întreaga Românie.

În ziua următoare, după o scurtă odihnă, am plecat spre Alexandria, vestitul oraş egiptean de la Marea Mediterană. Pe la jumătatea distanţei dintre Cairo şi Alexandria, am poposit la Mănăstirea „Sf. Macarie cel Mare”, o mănăstire coptă, în mijlocul unui frumos domeniu cultivat cu grijă de călugării mănăstirii în plin deşert. Ne-am închinat în biserica mănăstirii la moaştele Sf. Macarie cel Mare, dar şi la moaştele altor doi sfinţi, cu acelaşi nume, care am aflat că au fost, unul episcop, iar celălalt vieţuitor al mănăstirii.

Ajunşi în Alexandria am admirat Marea Mediterană şi ne-am îndreptat spre locul pe care s-a înălţat în vechime vestitul Far din Alexandria, socotit în rândul celor şapte minuni ale lumii antice. Pe acest loc a fost construită o citatadelă sau o fortăreaţă deosebit de frumoasă, un loc din care am admirat pe de o parte marea, iar pe de altă parte, oraşul Alexandria. Am vizitat apoi Biblioteca din Alexandria, o construcţie modernă, ridicată pe locul vechii biblioteci, important centru cultural al antichităţii. Spre seară ne-am reîntors în Cairo.

În a treia zi a pelerinajului nostru am vizitat piramidele din Cairo, respectiv piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos, precum şi frumosul monument al Sfinxului. Am privit cu admiraţie la aceste minune create de mâna pricepută a egiptenilor. Am vizitat apoi o fabrică tradiţională de parfumuri şi o fabrică de papirusuri, în ambele primind explicaţii despre procedeele de fabricaţie transmise din generaţie în generaţie până în zilele noastre. În aceeaşi zi am plecat spre Peninsula Sinai, pentru ca spre seară să ajungem la Mănăstirea „Sf. Ecaterina”.

În a patra zi, la orele 1.00, am început un urcuş greu către vârful Muntelui Sinai, locul cel sfânt în care Moise a primit Tabele Legii de la Dumnezeu. Am străbătut o cale de peste 15 kilometri într-un urcuş din ce în ce mai abrupt, ultima parte a drumului reprezentând o adevărată căţărare din piatră în piatră, o luptă a fiecăruia cu el însuşi pentru a se găsi în vârful muntelui la momentul răsăritului soarelui. Şi am reuşit acest lucru, trăind o această bucurie deosebită de a ne găsi pe muntele cel sfânt al Sinaiului chiar în momentul în care soarele a început să mângâie crestele munţilor şi totul în jur s-a umplut de lumină. Coborârea a durat mai puţin, dar a fost la fel de istovitoare, având de înfruntat căldura toridă care s-a aşternut cu repeziciune, făcând uitat frigul din timpul nopţii. Iar dacă la urcuş drumul s-a făcut pe întuneric, abia acum am realizat întinderea şi dificultatea traseului şi, mai ales, faptul că acest drum nu s-ar fi putut străbate fără ajutorul lui Dumnezeu.

Ne-am odihnit puţin şi apoi am plecat către Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, una dintre cele mai vechi aşezări monahale din lume, loc binecuvântat aflat la poalele Muntelui Sinai. După o rânduială cunoscută, mănăstirea nu se deschide pentru pelerini decât un ceas pe zi, între orele 11 şi 12. Am avut bucuria să o vizităm, să ne închinăm la moaştele Sfintei Ecaterina, precum şi la moaştele Sfântului Cuvios Ştefan Sinaitul. În incinta mănăstirii am mai văzut şi locul simbolic la Rugului Aprins şi am vizitat muzeul mănăstirii, în care am admirat odoare de mare preţ, multe reprezentând danii ale domnitorilor din Moldova şi Ţara Românească.

Drumul nostru a continuat spre nordul peninsulei Sinai, de-a lungul litoralului Mării Roşii, până la punctul de trecere a frontierei cu Israelul. Am trecut graniţa şi am păşit cu aceeaşi emoţie ca în urmă cu doi ani, în Ţara Sfântă, trecând prin oraşul Eilat şi îndreptându-ne către Ierusalim. După ce am admirat frumuseţea cetăţii Ierusalimului la vremea nopţii, am trecut în Bethleem, unde am petrecut noaptea în apropiere de Câmpul Păstorilor şi nu departe de peşterea Naşterii Mântuitorului Hristos.

În dimineaţa următoare am păşit prin Bethleem, urcând domol pentru a ajunge la locul Naşterii Domnului. Bethleemul, care în limba ebraică înseamnă „Casa pâinii”, este astăzi un orăşel cu 40.000 de locuitori, însă aici a fost uns regele David de către Samuel şi tot aici, mai târziu, a venit în lume Cel mult aşteptat – Mesia. Biserica Naşterii Domnului, care se află chiar pe locul peşterii unde s-a născut Pruncul Iisus, a fost ridicată de Sfânta Împărăteasă Elena în anul 329. A fost renovată în întregime de împăratul Iustinian în anul 527 şi a scăpat de furia atacurilor persane, care au devastat Ţara Sfântă în anul 614, datorită unui mozaic care-i infăţişa pe cei trei magi ce au venit să se închine pruncului Iisus şi care au fost reprezentaţi în haine persane. Biserica a mai fost restaurată în decursul timpului de cruciaţi şi a suferit mai multe adăugiri, dar ceea ce este important pentru noi este locul de sub altarul principal, unde se găseşte peştera Naşterii Domnului, precum şi locul ieslei. Şi aici am avut bucuria să ne închinăm şi noi, să rostim o rugăciune, să cântăm o colindă românească şi să aprindem o lumânare.

Am părăsit Bethleemul şi am urcat spre cetatea Ierusalimului, urmând drumul străbătut cândva de Mântuitorul, intrând în cetate prin Poarta Leilor. Am mers pe Drumul Crucii sau Via Dolorosa, poposind la fiecare oprire a Mântuitorului, începând cu locul unde a fost condamnat de Pilat şi până la locul răstignirii, de pe dealul Golgotei. Ne-am închinat la locul răstignirii pe cruce a Mântuitorului, la Piatra Ungerii şi apoi ne-am îndreptat spre Sfântul Mormânt.

Aşa cum spuneam, Sfântul Mormânt este cel mai important loc de pelerinaj pentru orice creştin şi aici s-a încheiat urcuşul nostru pe Drumul Crucii. În vremea lui Iisus zidurile Ierusalimului nu se întindeau atât de departe spre nord, ca în zilele noastre, astfel că locul unde se află acum Sfântul Mormânt se găsea în afara cetăţii, după zidul nordic. În Vechiul Testament aici a funcţionat o carieră de piatră, iar în vremea Mântuitorului acest loc a fost folosit ca şi cimitir, mormintele fiind tăiate, după obicei, direct în piatră dură. Romanii au ridicat aici un templu închinat zeului Zeus care a fost dărâmat din porunca Sfintei Împărătese Elena, ea fiind cea care a ridicat prima biserică pe locul Sfântului Mormânt, în anul 326. Această biserică a fost denumită „Anastasis” (Învierea) şi avea o formă şi o structură rotundă, deasupra Sfântului Mormânt. Perşii au distrus-o în anul 614, a fost reconstruită imediat după aceea, fiind iar distrusă în anul 1010 de către califul Hachim. Cruciaţii au fost cei care au refăcut acest Sfânt Locaş, care mai păstrează azi câteva fragmente din biserica originală. Interiorul Sfântului Mormânt este format dintr-o antecameră, numită Camera Îngerilor şi Sfântul Mormânt propriu-zis, cu lespedea pe care a fost aşezat trupul Mântuitorului. În jurul Sfântului Mormânt sunt ridicate paraclise ale mai multor comunităţi creştine, care oficiază zilnic slujbe, după un program bine stabilit: Biserica Greco-Ortodoxă, Biserica Armeană, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă Siriană, Biserica Coptă Egipteană. Momentul închinării la Sfântul Mormânt a fost trăit cu intensitate de fiecare pelerin şi preţuit ca un dar unic în viaţă. Ne-am plecat fruntea pe lespedea Mormântului Mântuitorului, martor tăcut al morţii şi al Slăvitei Sale Învieri şi am înălţat o rugăciune pentru toţi cei ce acasă. Am păşit afară purtând lumina Învierii în suflet şi având parcă mai puternic dorul după Lumina cea neînserată. Şi gândul cu care am plecat a fost acela de a reveni. De câte ori ne va mai ajuta Bunul Dumnezeu. Şi am trăit această experienţă a faptului că un gând bun este sprijinit de Dumnezeu, la miezul nopţii, când ne-am reîntors la Sfântul Mormânt pentru a ne ruga la Sfânta Liturghie oficiată de Biserica Greco-Ortodoxă în fiecare noapte. A fost o slujbă înălţătoare, un moment spiritual de mare intensitate. Am petrecut câteva ore fără să simţim, alături de îngeri. Şi i-am pomenit, nume cu nume, pe toţi cei care au avut acest gând, de a trimite un pomenlnic la Sfântul Mormânt, pe toţi pelerinii din grupul nostru, pe toţi ctitorii şi ajutătorii bisericii înălţată spre slava lui Dumnezeu în parohia Flora, pe toţi enoriaşii parohiei noastre, pe rude, pe prieteni, pe cunoscuţi, având această nădejde, că Hristos ne-a ascultat rugăciunea.

Pelerinajul nostru a continuat în ziua următoare spre Muntele Măslinilor care se află faţă în faţă cu cetatea Ierusalimului, unde am poposit la Biserica rusească a Înălţării, la locul Înălţării la cer a Mântuitorului, la Biserica „Tatăl Nostru” – locul unde Mântuitorul i-a învăţat pe uncenici Rugăciunea Domnească, la Biserica Dominus Flevit – locul unde a plâns Mântuitorul, la Grădina Ghetsimani şi Biserica Agoniei, numită şi Biserica Tuturor Naţiunilor – locul unde se găseşte piatra pe care s-a rugat Mântuitorul înainte de patimile Sale, locul trădării şi al sărutării vânzătoare a lui Iuda şi locul arestării Mântuitorului şi la Biserica Mormântului Maicii Domnului. Am urcat apoi pe Muntele Sionului, locul Adormirii Maicii Domnului. Aici ne-am închinat în frumoasa biserică ridicată la începutul secolului al XX-lea chiar pe locul Adormirii Maicii Domnului. În apropiere, am vizitat foişorul în care, potrivit tradiţiei, a avut loc Cina cea de Taină, de dinaintea patimilor Mântuitorului, precum şi locul simbolic al Mormântului Regelui David. Am coborât apoi pe lângă zidul cetăţii Ierusalim, până la Zidul Plângerii, locul cel sfânt al evreilor, singura porţiune de zid care s-a mai păstrat din vechea împrejmuire a Templului din Ierusalim. După-amiază am vizitat aşezământul românesc din Ierusalim şi ne-am îndreptat spre patria Sfântului Ioan Botezătorul, Ein Karem, unde ne-am închinat chiar la locul naşterii Înaintemergătorului Domnului, în biserica franciscană ridicată pe locul casei preotului Zaharia.

În ultima parte a pelerinajului am pornit-o spre nordul Ţării Sfinte, poposind pe drum la Ierihon, unde am pătruns în deşert, în pustiul Hozeva, spre Mănăstirea „Sf. Gheorghe”, locul în care s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob Românul. Ne-am închinat la sfintele sale moaşte, aflate în biserica mănăstirii, şi i-am cântat acatistul, chemându-l tainic să revină cândva acasă, în patria sa. Am vizitat, la reîntoarcerea în Ierihon, Aşezământul Românesc, dar şi Dudul lui Zaheu şi mănăstirea greacă aflată în apropiere. Drumul a continuat cu un mic ocol pe la Marea Moartă, locul situat la cea mai mică altitudine din lume: 399 m sub nivelul mării. Am pornit apoi iar spre nord, iar noaptea am petrecut-o în oraşul Mântuitorului, Nazareth.

În ziua următoare a pornit spre Marea Galielii şi ne-am oprit la Muntele Fericirilor, locul cunoscutei Predici de pe Munte a Mântuitorului. Am continuat călătoria în nordul Mării Galileii, vizitând Tabgha – locul în care Mântuitorul a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor şi Capernaum – oraşul Sfântului Petru. Am trecut în sudul Mării Galileii, la Yardenit, locul simbolic al Botezului Domnului de la apa Iordanului. Spre seară am poposit în frumosul oraş Tiberias, aflat pe ţărmul vestic al Mării Galileii, după o călătorie pe Marea Galileii într-o barcă de dimensiuni mari, asemenea cu cele folosite în vremea Mântuitorului. Noaptea am petrecut-o tot în Nazareth.

În ultima zi a pelerinajului am vizitat oraşul Nazareth, locul în care Mântuitorul a trăit 30 de ani, până la începutul activităţii Sale publice. În Nazareth, am trecut pe la izvorul Maicii Domnului şi ne-am îndreptat spre biserica ridicată pe locul casei dreptului Iosif şi a Fecioarei Maria. Pelerinajul a continuat în orăşelul Cana, locul unde Mântuitorul a făcut prima Sa minune, a prefacerii apei în vin, la Nunta din Cana Galileii.

Tot în această zi am urcat pe înălţimea Muntelui Tabor, locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, unde astăzi se găseşte o mănăstire ce adăposteşte o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Păşind pe Muntele Tabor unde ochilor li se dezvăluie un peisaj cu totul deosebit şi unde sufletul se simte aproape de cer, ne-am adus aminte de cuvintele psalmistului: „Domnul a creat nordul şi sudul, Taborul şi Hermonul, ode de bucurie în numele Său.”

Am călătorit spre vest, ajungând la ţărmul Mării Mediterane, în oraşul nordic Haifa, important centru industrial al Israelului. Aici ne-am închinat în biserica Stela Maris şi am admirat frumuseţea grădinilor suspendate ale cultului Bahai. Drumul a continuat spre sud, spre Tel Aviv, capătul pelerinajului nostru şi începutul drumului spre casă. Un ultim popas l-am făcut în vechiul port Yaffo, locul în care odinioară corăbiile aduceau pelerini în Ţara Sfântă. Şi am aflat că prin acest port a păşit, în drumul spre Ierusalim, însăşi Sfânta Maica Noastră Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Ne-am închinat în Mănăstirea greacă „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, al cărei stareţ este un frate român, părintele Gherasim Timofte. Am fost primiţi cu multă ospitalitate şi după drumul lung, am simţit cum dispare orice oboseală ascultându-l pe bunul părinte care ne-a oferit cu dărnicie daruri pentru suflet dar şi pentru trup. Drumul spre aeroport l-am străbătut în tăcere, căutând să medităm la înţelesul şi folosul pelerinajului nostru. Iar în timp ce avionul se ridica peste Tel-Aviv şi îşi fixa direcţia de zbor peste Marea Mediterană, am privit prin fereastră încă o dată la Ţara Sfântă, aşezând tainic în inimă aceeaşi dorinţă de a reveni cândva acolo.

Drumul de la Bucureşti la Iaşi l-am străbătut cu autocarul, cu nerăbdarea de a-i revedea pe cei dragi şi de a le împărtăşi din bucuriile adunate în timpul călătoriei. După o rugăciune făcută în biserica parohiei, fiecare am pornit spre casa sa, cu amintirile plăcute şi cu inimile pline de bucurie sfântă.

Aşa a fost, în puţine cuvinte, pelerinajul nostru în Egipt şi Ţara Sfântă. Însă cuvintele sunt nepricepute a spune ceea ce am simţit la fiecare pas, pe drumul nostru. Şi va rămâne cu siguranţă acest pelerinaj un punct luminos pe traiectoria vieţii noastre pământeşti.

Am pornit în pelerinaj cu sfială, în locuri încărcate de ani şi mai ales de sfinţenie. Pentru că aici a început mântuirea noastră şi drumul nostru către cer. Nu a fost aceasta o simplă excursie într-o ţară îndepărtată, ci o călătorie pe care am făcut-o cu sufletul şi cu inima. Am simţit din plin urcuşul duhovnicesc făcut şi, cu siguranţă, punctul culminant al acestuia a fost acolo, pe Golgota, în Sfântul Mormânt al Mântuitorului. Capetele noastre s-au plecat cu umilinţă pe lespedea rece a mormântului care nu l-a putut ţine pe Stăpânul Vieţii. Şi ne-am adus aminte de acel tropar al Bisericii care spune: „În Biserica Slavei Tale stând, în cer ni se pare că stăm…”. Iar pentru noi timpul s-a oprit în acel moment, pregustând cu sete din frumuseţea veşniciei. „Deja, dar nu încă…”, aşa vorbea un teolog german, arătând că viaţa noastră este o aşteptare dar totodată o împlinire. Şi am simţit şi asta aşa cum am simţit şi prezenţa tainică a Mântuitorului din Sfântul Mormânt, revârsându-se în sufletele noastre.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate! Şi aşa cum sfinţii din pictura bisericilor noastre ortodoxe se îndreptă mereu spre răsărit, ca spre o ţintă, să ne fixăm şi noi acest reper al vieţii noastre, într-o dimensiune orizontală – spre răsărit şi într-o dimensiune verticală – spre cer, căutând întotdeauna în lumea aceasta, ceea ce nu este din această lume.

Pr. Dumitru Boboc

Pr. Adrian Giosan